Știi...oricât de blândă ar fi liniștea, uneori ar fi frumos ca cineva să se așeze lângă ea. Să nu o rupă, ci doar să o recunoască. Să nu întrebe, dar să rămână. Să înțeleagă că unele gânduri nu se spun, ci se simt. Și să aștepte, rabdător, ca tu să vrei să vorbești - nu pentru că trebuie, ci pentru că poți. 

Pentru că unele voci nu se aud, dar se simt. Iar cine știe să asculte liniștea, poate ajunge să te cunoască fără să ceară nimic în schimb.

 Uneori, lucrurile nu se sfârșesc brusc, ci se sting încet, în momente ce par nesemnificative. Și poate că doare mai tare așa, când nu există un motiv clar, ci doar o absență tot mai apăsătoare.

E greu sa ții vie o legătură când doar unul mai luptă, iar celălalt se retrage în tăcere. Și chiar dacă iubirea rezistă dincolo de tăceri și lipsuri, vine o zi în care sufletul obosește. Nu pentru  că n-ar mai iubi, ci pentru că are nevoie să fie văzut, simțit, ales.

 

Fărâme de suflet 💔

 Mi-ai pângărit și sufletul, și mintea,

Și m-ai abandonat apoi fără regret, 

Concluzionând că persepectiva ni astăzi diferită,

Și tu nu ai nimic ce să îndrepți.

 

Mi-ai luat și bucuria, și speranța,

Și licărul de dragoste din priviri

Și mi-ai blamat apoi reacția,

În timp ce sufletu-mi traia din amintiri.

 

Azi nu mai lupt decât doar pentru mine,

Azi nu te mai doresc în viața mea.

Mi-e sufletul făcut fărâme,

Și dragostea aievea e și ea.

 

    

  

                                                   Dor...

     Cu lacrimi in ochi, am recitit mesajele de la el... Sunt 12 ani, batuti pe muchie, dar emotiile provocate sunt la fel de vii ca atunci, iar bucuria acelor momente e aproape palpabila si acum.

      Astazi, la fix 10 zile de la incheierea unui alt capitol din viata mea, mi-am reamintit cu dor si bucurie de mine – cea de atunci. Mi-e dor de acele momente frumoase cu care viata m-a binecuvantat, dar si de dragostea patimasa pe care a declansat-o in mine. Mi-e dor de "mailuri, mesaje, scrisorele...surprize...".

de suflet...

Pentru noi începuturi, pentru noi amintiri!

"De câte ori este nevoie să te prăbușești și să cazi în genunchi pe aleile propriei tale vieți? 
De câte ori este nevoie să înveți ceva ce altfel nu ai învăța.

Dacă am învățat ceva în ultima vreme, obligată de împrejurări, e adevărat, este faptul că sentimentul de posesiune este unul fals, efemer. Nimeni nu e cu adevărat stăpân pe lucruri, decât pe propriile sale sentimente și uneori, nici măcar pe ele.
Dacă ai ajuns undeva sus, de unde poți privi mulțimea și peisajul, nu este niciodată doar meritul tău, iar dacă astăzi ești acolo sus, în vârf, mâine cineva îți poate da brânci de la spate și te duci rostogol până jos, înapoi de unde ai început să urci. În acel moment nu ai decât două variante: să rămâi acolo, jos sau să te ridici și începi din nou să urci același munte, chiar dacă te simți obosit și înfrânt, știind cât de grea a fost urcarea prima oară.

În același timp, aceste căderi aruncă o nouă lumină asupra oamenilor cu care te-ai înconjurat și scoate din umbră oameni pe care i-ai lăsat în trecut din motive greșite. E dureros, dar necesar, să-ți dai seama în aceste momente că oamenii pe care îi credeai aliați se bucură în sinea lor de eșecul tău, iar cei pe care tu i-ai blamat la un moment dat îți sunt alături sufletește și te încurajează să o iei de la capăt, să nu te dai bătut.

Această nouă lovitură m-a forțat să reconsider totul. Să privesc lumea înconjurătoare cu mai multă umilință și cu mai puțină mândrie, să mă scutur de orgoliul care aproape că mă orbise și să vorbesc deschis, din suflet, unor oameni pe care i-am condamnat pe nedrept să facă parte din trecut, fără a le da șansa de a-mi dezvălui adevărul.
Cred că între zidurile pe care le-am ridicat inconștient între mine și ceilalți oameni s-au strecurat minciuni, intrigi, comploturi și alte chestii asemănătoare, care m-au ținut la distanță și m-au făcut să rămân blocată și să bat pasul pe loc.
Așadar, sunt convinsă că acest sfârșit al unei perioade din viața mea marchează începutul alteia noi. Nu încerc să mai găsesc motivele pentru care am primit această palmă peste față. Cu siguranță voi găsi un sens peste ceva timp, pentru că știu că nimic nu este întâmplător.

Pentru noi începuturi și pentru noi amintiri!

Iustina Ţalea Dinulescu (http://momenteinviata.ro/pentru-noi-inceputuri-pentru-noi-amintiri/)"