Știi...oricât de blândă ar fi liniștea, uneori ar fi frumos ca cineva să se așeze lângă ea. Să nu o rupă, ci doar să o recunoască. Să nu întrebe, dar să rămână. Să înțeleagă că unele gânduri nu se spun, ci se simt. Și să aștepte, rabdător, ca tu să vrei să vorbești - nu pentru că trebuie, ci pentru că poți. 

Pentru că unele voci nu se aud, dar se simt. Iar cine știe să asculte liniștea, poate ajunge să te cunoască fără să ceară nimic în schimb.