Cel care ramane

 Exista momente in care ai impresia ca ai putea cere totul de la viata. Dar, cu timpul, inveti ca nu acolo sta adevarata implinire. Nu in ceea ce straluceste departe, ci in ceea ce ramane aproape.

Lucrurile cu adevarat valoroase nu sunt nici zgomotoase, nici usor de obtinut. Sinceritatea, de exemplu, nu este doar un adevar spus, ci o forma de asumare. Respectul nu este doar un gest, ci o alegere constanta. Iar reciprocitatea nu inseamna egalitate perfecta, ci echilibru — acel spatiu in care niciunul nu se pierde pe sine pentru a-l tine pe celalalt.

O legatura reala nu se construieste din intensitate de moment, ci din continuitate. Din felul in care doi oameni raman, chiar si atunci cand ar fi mai simplu sa plece. Din felul in care aleg sa fie prezenti, nu doar atunci cand e usor, ci mai ales atunci cand nu este.

Poate ca acestea sunt lucruri vechi. Dar tocmai in simplitatea lor sta o forma de adevar care nu se demodeaza. Pentru ca, dincolo de tot ce se schimba, oamenii continua sa caute acelasi lucru: sa fie vazuti, intelesi si pastrati — cu sinceritate, cu respect si cu grija.

Despre sfârșituri care devin începuturi

 

Uneori viața nu se destramă — ci ne reașază.

Ne smulge din locurile în care am iubit greșit, din iluziile pe care le-am hrănit prea mult, din poveștile care ne-au ținut legați de o versiune veche a noastră.

Și da, doare. Doare pentru că sufletul nu știe încă să facă diferența între pierdere și eliberare.

Dar apoi vine un moment tăcut.

Un moment în care înveți că nu trebuie să demonstrezi nimănui că meriți să fii iubit — ci doar să fii.

Că liniștea nu e gol, ci spațiul în care crești din nou.

Că Dumnezeu nu te-a pedepsit, ci te-a protejat de ceea ce nu era menit să rămână.

Și-atunci te ridici. Nu la fel, nu imediat, dar mai adevărat.

Cu mai puține așteptări, dar cu mai multă claritate.

Cu inima mai atentă, dar și mai înțeleaptă.

 

La 17 ani aveam lumina cruda si vise infinite.

Astazi port soarele in gand si-n suflet – chiar daca uneori nu se vede.

Zambetul imi sta adesea pe buze, dar nu mai alerg nici dupa timp… si nici dupa oameni.

Imi gasesc bucuria in lucruri mici si momente frumoase, in zambete si in oameni sinceri cu ei si cu mine.

Apreciez pacea, linistea si momentele tihnite in care putem sa fim noi insine.

Am inca o multime de vise – mai reale de aceasta data – si obiective pentru care muncesc cu toata inima.

Imi doresc sa vad locuri frumoase, incarcate de istorie si simboluri.

Port in suflet dragoste si empatie si sper sa aduc macar un pic de bucurie celor din jur.

 

Monotonia poate fi periculoasa intr-o relatie. Poate sa erodeze incet tot ce era viu si autentic la inceput. Dar cred ca nu e singura care poate face asta. Uneori, ceea ce raneste cel mai mult nu e repetitivitatea in sine, ci lipsa de implicare, de curiozitate fata de celalalt, de dorinta reala de a creste impreuna. Mai grav decat monotonia mi se pare tacerea aceea in care nu se mai spune ce doare, ce lipseste sau ce se simte. Si cand dispare comunicarea sincera, atunci chiar si cele mai pline de viata relatii pot incepe sa se stinga.

 Mi-e dor de tăceri care nu trebuie traduse. De momente în care timpul se așează lângă noi, nu trece pe lângă. De îmbrațișări care nu spun nimic dar repară tot.

Dacă vreodată aș întalni un barbat care-mi citește tăcerile mai bine decât vorbele...cred că m-aș opri o clipă. Nu de teamă, ci de mirare.

Cred în minuni - chiar dacă, până acum, aceasta nu a apărut încă în viața mea.

 

Disponibilitatea emoțională nu vine cu un buton. Ea nu poate fi redusă la un mecanism automat, dar poate apărea spontan atunci când există o consonanță între interiorul nostru și contextul întâlnit, ca un mic declic. Starea de prezență autentică este cea în care ascultarea devine receptivitate profundă, nu doar percepție auditivă. Într-adevăr, între a auzi  și a asculta se întinde întreaga distanță dintre simpla prezență fizică și implicarea emoțională reală.

 Tu ești gata să vorbești cu cineva care chiar ascultă?

Știi...oricât de blândă ar fi liniștea, uneori ar fi frumos ca cineva să se așeze lângă ea. Să nu o rupă, ci doar să o recunoască. Să nu întrebe, dar să rămână. Să înțeleagă că unele gânduri nu se spun, ci se simt. Și să aștepte, rabdător, ca tu să vrei să vorbești - nu pentru că trebuie, ci pentru că poți. 

Pentru că unele voci nu se aud, dar se simt. Iar cine știe să asculte liniștea, poate ajunge să te cunoască fără să ceară nimic în schimb.

 Uneori, lucrurile nu se sfârșesc brusc, ci se sting încet, în momente ce par nesemnificative. Și poate că doare mai tare așa, când nu există un motiv clar, ci doar o absență tot mai apăsătoare.

E greu sa ții vie o legătură când doar unul mai luptă, iar celălalt se retrage în tăcere. Și chiar dacă iubirea rezistă dincolo de tăceri și lipsuri, vine o zi în care sufletul obosește. Nu pentru  că n-ar mai iubi, ci pentru că are nevoie să fie văzut, simțit, ales.

 

Fărâme de suflet 💔

 Mi-ai pângărit și sufletul, și mintea,

Și m-ai abandonat apoi fără regret, 

Concluzionând că persepectiva ni astăzi diferită,

Și tu nu ai nimic ce să îndrepți.

 

Mi-ai luat și bucuria, și speranța,

Și licărul de dragoste din priviri

Și mi-ai blamat apoi reacția,

În timp ce sufletu-mi traia din amintiri.

 

Azi nu mai lupt decât doar pentru mine,

Azi nu te mai doresc în viața mea.

Mi-e sufletul făcut fărâme,

Și dragostea aievea e și ea.

 

    

  

                                                   Dor...

     Cu lacrimi in ochi, am recitit mesajele de la el... Sunt 12 ani, batuti pe muchie, dar emotiile provocate sunt la fel de vii ca atunci, iar bucuria acelor momente e aproape palpabila si acum.

      Astazi, la fix 10 zile de la incheierea unui alt capitol din viata mea, mi-am reamintit cu dor si bucurie de mine – cea de atunci. Mi-e dor de acele momente frumoase cu care viata m-a binecuvantat, dar si de dragostea patimasa pe care a declansat-o in mine. Mi-e dor de "mailuri, mesaje, scrisorele...surprize...".

de suflet...

Pentru noi începuturi, pentru noi amintiri!

"De câte ori este nevoie să te prăbușești și să cazi în genunchi pe aleile propriei tale vieți? 
De câte ori este nevoie să înveți ceva ce altfel nu ai învăța.

Dacă am învățat ceva în ultima vreme, obligată de împrejurări, e adevărat, este faptul că sentimentul de posesiune este unul fals, efemer. Nimeni nu e cu adevărat stăpân pe lucruri, decât pe propriile sale sentimente și uneori, nici măcar pe ele.
Dacă ai ajuns undeva sus, de unde poți privi mulțimea și peisajul, nu este niciodată doar meritul tău, iar dacă astăzi ești acolo sus, în vârf, mâine cineva îți poate da brânci de la spate și te duci rostogol până jos, înapoi de unde ai început să urci. În acel moment nu ai decât două variante: să rămâi acolo, jos sau să te ridici și începi din nou să urci același munte, chiar dacă te simți obosit și înfrânt, știind cât de grea a fost urcarea prima oară.

În același timp, aceste căderi aruncă o nouă lumină asupra oamenilor cu care te-ai înconjurat și scoate din umbră oameni pe care i-ai lăsat în trecut din motive greșite. E dureros, dar necesar, să-ți dai seama în aceste momente că oamenii pe care îi credeai aliați se bucură în sinea lor de eșecul tău, iar cei pe care tu i-ai blamat la un moment dat îți sunt alături sufletește și te încurajează să o iei de la capăt, să nu te dai bătut.

Această nouă lovitură m-a forțat să reconsider totul. Să privesc lumea înconjurătoare cu mai multă umilință și cu mai puțină mândrie, să mă scutur de orgoliul care aproape că mă orbise și să vorbesc deschis, din suflet, unor oameni pe care i-am condamnat pe nedrept să facă parte din trecut, fără a le da șansa de a-mi dezvălui adevărul.
Cred că între zidurile pe care le-am ridicat inconștient între mine și ceilalți oameni s-au strecurat minciuni, intrigi, comploturi și alte chestii asemănătoare, care m-au ținut la distanță și m-au făcut să rămân blocată și să bat pasul pe loc.
Așadar, sunt convinsă că acest sfârșit al unei perioade din viața mea marchează începutul alteia noi. Nu încerc să mai găsesc motivele pentru care am primit această palmă peste față. Cu siguranță voi găsi un sens peste ceva timp, pentru că știu că nimic nu este întâmplător.

Pentru noi începuturi și pentru noi amintiri!

Iustina Ţalea Dinulescu (http://momenteinviata.ro/pentru-noi-inceputuri-pentru-noi-amintiri/)"

Am fugit si-am abandonat totul pentru o himera….si-am pierdut si putinul nepretuit pe care il aveam…mi-am ingenuncheat sufletul, l-am sfasiat in zeci de farame, l-am chinuit si biciuit fara mila, provocandu-i rani adanci si sangerande, uitand de: dragoste, respect, moralitate…am actionat fara sa privesc in profunzimea lucrurilor si fara sa aud strigatul disperat al celuilalt suflet…acum o fac, dar e mult prea tarziu….au trecut 2 ani…

Intre timp am pierdut si dragostea si increderea si respectul unui om de o calitate deosebita…am ratacit stima si increderea in sine si-am produs un cutremur la baza linistii si impacarii sufletesti….

Crede!

Se zice ca fiecare om pe care il intalnim, apare cu un scop in viata noastra.

http://s8.favim.com/orig/72/believe-belive-heart-hope-Favim.com-686433.jpg

De cele mai multe ori insa, fie ei nu produc nici o schimbare in noi, fie intalnirea cu ei lasa urme adanci si dureroase.

Eu cred in oameni. Cred in farama de bine si frumos care se afla in sufletul fiecaruia.

Priveste in adancul tau! Acolo sunt resurse pe care probabil ca nici nu le banuiesti, si care asteapta sa fie puse in valoare.

Crede in tine!

Liniste

Internet

La răscruce de sentimente

          "Adesea ne regăsim pe noi înșine în fața unei răscruci de sentimente. E acel moment când inima spune “Mergi tot înainte”, iar rațiunea te strigă disperată să te oprești sau să schimbi direcția. Tânjești după lucrul interzis la care nu ai renunțat încă, din lașitate sau poate din exces de zel. Te încăpățânezi să crezi că tu poți schimba ceea ce alții nu au putut să schimbe. Și alegi să mergi înainte, urmându-ți vocea inimii.
       Cu toate că drumul devine tot mai anevoios, nu te dai bătut și mai dobori câte un obstacol. Dar victoria nu are gustul dorit, iar tu nu înțelegi de ce. Situația pare într-un fel hilară, iar tu începi să te îndoiești că te afli pe drumul care trebuie. Atunci când ești în locul potrivit nu ar trebui să te simți atât de nesigur, de abătut, de… singur. Și te regăsești iarăși în fața unei răscruci de sentimente. Pacea ta interioară a fost înlocuită de un haos, din care nu știi cum să ieși, cum să te ajuți, cum să te vindeci. Atunci realizezi că nu te-ai priceput niciodată în a lua decizii, atunci când vine vorba de sentimente. Ai fost întotdeauna tulburat și influențat de obiectele dorinței tale.
       Altfel, nu te-ai regăsi atât de des în fața acelorași intersecții prăfuite și bătătorite de tristețe și de incertitudine. Iar asta înseamnă fie că inima îți da semnale greșite și că e timpul să îți asculți și rațiunea, fie că situația are nevoie de o nouă abordare.

        Adevărul este că mânați de sentimente luăm uneori cele mai proaste decizii. Devenim dintr-o dată orbi și surzi și ne aruncăm cu bună știință în prăpastie. Într-un târziu, atunci când ochii văd din nou, iar urechile aud ce trebuie, depinde doar de noi să regăsim drumul înapoi sau să plecăm pe un nou drum, cu inima mai grea, dar cu ceva mai multă înțelepciune.

                                                                      Iustina Ţalea Dinulescu"

Solara

"La ce oră 
răsare 
soarele
pe strada noastră?"  (M.Tucă – Solară)

Vocea ta